De ce sa nu ne traim, in loc sa ne murim

 Totul acum se petrece intr-un mod foarte accelerat. Ofera cel care are, primeste cel care poate. Nu mai e timp de tanjeala. Acum trenul nu mai opreste in gara, trebuie sa urci din mers, daca te tin balamalele. Multi incep sa se trezeasca, sa se miste, sa se traiasca cu tot ce vine catre ei, altii sunt in continuare intr-un somn profund. Sunt mai morti decat mortii. Zombii imbracati de la Versace. Dar nu pentru ca asta isi doresc. Nu, nu. Ci pentru ca traumele, fricile, orgoliile, teama de a fi vulnerabili si dezbracati de masti ii tin captivi in iluzia mintii. 

De ce sa nu ne traim, in loc sa ne murim?

Cand simti iubire o traiesti, o savurezi, o impartasesti, ti-o impartasesti pentru ca ai. Iubesti iubirea si iubesti viata. Nimic altceva nu mai conteaza, decat Aici si Acum.

Cand cineva nu te alege , este momentul perfect de a te alege pe tine insuti. In spatele oricarei respingeri, oricarui atac, oricarei dominari, se afla ceva bun, dar asta depinde doar de tine ca sa vezi, daca vrei. Daca nu, te ascunzi in spatele tuturor traumelor si ranilor stiute sau nu, si ramai o victima. Aceasta e varianta cea mai usoara, aparent, dar care nu te duce nicaieri, ci din contra te afunda si mai mult. 

De ce e greu sa iesim din starea de victima?  De ce ne e greu sa ne dam toate mastile jos pe care le-am asezat cu atata migala una peste alta? Pentru ca procesul vindecarii doare teribil de tare, te intoarce pe toate partile, te dezgoleste si te rasuceste pana ajungi la esenta ta, precum o haina pe care o bagam in masina de spalat, careia ii punem balsam, o spalam la cate grade este necesar iar cand s-a terminat programul o scoatem uda, sifonata, imbarligata printre alte haine, dar frumos mirositoare. O scoatem, o uscam si apoi o calcam si voila, arata ca noua. Cam asa arata procesul vindecarii, esti nou, pur fara atasamente, fara dorinte si fara asteptari. E important sa fim recunoscatori tuturor celor pe care ii intalnim, experientelor traite oricat de triste, dureroase ar fi pentru ca ne scot din iluzie, din vraja mintii, iar toate acestea nu fac altceva decat sa ne duca inspre noi insine. Avem nevoie de toti oamenii din viata noastra, de toate experientele pentru ca doar asa putem ajunge la sursa noastra. Totul este perfect cum e si nu altfel.

Sa (ne) iertam mult, sa (ne) iubim si mai mult si sa ne traim viata, a noastra si nu a altuia. 

Sa ne traim si sa nu ne murim inainte de a ne fi trait!

Credeam ca ei nu mor

 Credeam că ei nu mor niciodată. Auzeam de alții, mergeam la înmormântarea altora și îmi dădeam seama că e firească moartea, iminenta, că mai devreme sau mai târziu toți vom ajunge acolo. Dar nu credeam că Ei vor muri vreodată, că va veni un moment când nu îi mai pot vedea, îmbrățișa, că nu le voi mai auzi glasul. Azi, 2 ani de când am primit mesajul: "A murit acum 10 minute." Incercam sa fiu tare, pentru mama, pentru ceilalți, dar în interior mă prăbușisem in genunchi și nu mi se părea drept, că nu era momentul, că aș fi vrut că acest moment sa fie cat mai târziu posibil. Cu siguranță că și dacă ar fi murit la 100 de ani la fel de greu mi-ar fi fost. 

Nu mai e și nu va mai fi vreodată în corpul pe care eu l-am întâlnit, așa cum l-am cunoscut, acel om care m-a legănat, m-a îmbrățișat de fiecare data cu dor și iubire necondiționată, care m-a iertat de fiecare data deși eu poate că n-am fost uneori buna cu el, că l-am judecat în anumite momente, însă el mereu m-a iubit. Acum nu mai am cui sa îi spun Tata, însă știu că el de Acolo mereu mă vede și mă iubește la fel de mult. Știu că într-o zi ne vom revedea..

Credeam că părinții nu mor niciodată, că vor fi mereu acolo oricând avem nevoie de ei. S-a dus ca și cum nici nu a fost. Dar ce ar fi viața fără amintiri? Pentru mine Mama și Tata se scriu cu majusculă. Nu as fi putut să fiu cea care sunt fara ei.

Credeam că ei nu mor...