Credeam că ei nu mor niciodată. Auzeam de alții, mergeam la înmormântarea altora și îmi dădeam seama că e firească moartea, iminenta, că mai devreme sau mai târziu toți vom ajunge acolo. Dar nu credeam că Ei vor muri vreodată, că va veni un moment când nu îi mai pot vedea, îmbrățișa, că nu le voi mai auzi glasul. Azi, 2 ani de când am primit mesajul: "A murit acum 10 minute." Incercam sa fiu tare, pentru mama, pentru ceilalți, dar în interior mă prăbușisem in genunchi și nu mi se părea drept, că nu era momentul, că aș fi vrut că acest moment sa fie cat mai târziu posibil. Cu siguranță că și dacă ar fi murit la 100 de ani la fel de greu mi-ar fi fost.
Nu mai e și nu va mai fi vreodată în corpul pe care eu l-am întâlnit, așa cum l-am cunoscut, acel om care m-a legănat, m-a îmbrățișat de fiecare data cu dor și iubire necondiționată, care m-a iertat de fiecare data deși eu poate că n-am fost uneori buna cu el, că l-am judecat în anumite momente, însă el mereu m-a iubit. Acum nu mai am cui sa îi spun Tata, însă știu că el de Acolo mereu mă vede și mă iubește la fel de mult. Știu că într-o zi ne vom revedea..
Credeam că părinții nu mor niciodată, că vor fi mereu acolo oricând avem nevoie de ei. S-a dus ca și cum nici nu a fost. Dar ce ar fi viața fără amintiri? Pentru mine Mama și Tata se scriu cu majusculă. Nu as fi putut să fiu cea care sunt fara ei.
Credeam că ei nu mor...
